<a href="http://www.youtube.com/watch?v=AjqJOr1rycY?hl=en&autoplay=1&loop=1"><img src="http://www.gtaero.net/ytmusic/play.png" alt="Play" style="border:0px;" /></a>

Muzica este "rolul" vietii mele / Interviu Curierul National

     Profesor de Canto la Facultatea de Arte a Universităţii "Ovidius" din Constanţa, soprana Irina Ionescu a cântat pe mari scene din Europa - Opera Naţională Lyon, Teatrul La Fenice Veneţia, Opera din Lausanne, Teatrul Sao Carlo Lisabona, Teatrul Verdi din Padova, Opera din Caen şi Opera din Rouen, pe scena marilor festivaluri din Edinburgh, d'Aix en Provence, Musicora-Paris, Royaumont, Vaison-la-Romaine, Vezelay, Rostock, etc. Şi cântă. Cu o precizare: venirea pe lume, acum şase ani, a fiului său, Bogdan - o minune îngerească - a ţinut-o, un timp, la distanţă de lumina reflectoarelor, a marilor scene europene unde a fost în permanenţă invitată. Dar Irina Ionescu, ea însăşi aflată sub zodia unicităţii, prin vocea aparte (soprană de coloratură dramatică) a continuat şi continuă să trăiască prin muzică. Trei roluri i-au marcat cariera artistică: Regina nopţii din "Flautul fermecat" de Mozart, pe care-l consideră rolul vieţii sale şi pe care l-a jucat şi cântat de peste 160 de ori, în ţară şi pe marile scene europene; cel de-al doilea este Rosina din "Bărbierul din Sevilla" de Gioachino Rossini, pe care l-a interpretat cu bucurie, cu veselie, cu uimire faţă de geniul dramaturgic al compozitorului, aducându-i satisfacţia şi mulţumirea de a fi ales această carieră. Mai este Violetta Valéry (personajul feminin principal din opera "La Traviata" de Giuseppe Verdi), rol pe care l-a interpretat în spectacole şi pe care îl consideră "mereu în lucru… În mod cert, pentru soprana Irina Ionescu "rolul" vieţii sale este muzica. Iată de ce pare neatinsă aura învingătorului care este…

     -Aţi cântat pe mari scene din Europa şi din ţară. Unde şi cum a început drumul dvs. în arta lirică, doamnă Irina Ionescu ? A fost o alegere asumată, deliberată?
     -Am simţit, categoric, o chemare către muzică… Era o pasiune care nu mă lăsa să dorm; mă consuma, nu îmi păsa de nimic atunci când aveam ceva dificil de studiat. Nu mă interesa nici măcar ce mănânc. Uneori, găseam rezolvări pentru pasajele grele în timpul somnului. Pur şi simplu mă trezeam şi ştiam cum voi cânta anumite sunete sau fraze muzicale. Primeam din subconştientul meu, din intuiţia mea muzicală toate aceste informaţii. Desigur, este un dar special şi o chemare. Simţi că doar în acest fel te poţi exprima. De altfel, şi acum, după mai bine de 16 ani de carieră muzicală, am aceeaşi pasiune mistuitoare fără de care exprimarea mea nu ar fi posibilă. De aceea, îmi este greu să-i înţeleg pe acei artişti care s-au transformat în funcţionari publici, unii dintre ei fie obligaţi de sistem, iar alţii - cei mai mulţi - de bunăvoie. Şi mă întreb cum pot intra în teatru altfel decât într-un templu unde ar trebui să îndeplinească un ritual sacrosanct. Există, din păcate, o blazare la mulţi dintre cei care slujesc pe scenele teatrelor lirice; îi vezi intrând în templul artei cu o indiferenţă nedisimulată, copleşiţi; îi auzi chiar exprimându-se în acest fel: "Mă duc la serviciu..." În ceea ce mă priveşte, a fost o decizie asumată, dar nu aş fi luat-o niciodată dacă nu aş fi simţit o dorinţă mai presus de mine: de a mă exprima astfel, prin muzică.

     -Vorbiţi despre personajele interpretate pe scenă... Simţiţi că fac parte din viaţa dvs. personală ? Există un astfel de personaj de care v-aţi apropiat cu sentimentul că vă identificaţi cu el?
     -Indiscutabil, personajele mele fac parte din viaţa mea. Pe de altă parte, experienţa acumulată este o binecuvântare care îmi permite să uit personajul a doua zi, după spectacol. Altfel, încărcătura emoţională şi nervoasă ar fi prea mare şi greu de suportat. După un spectacol cu Traviata de Verdi slăbesc, de obicei, 2-3 kg; deci şi energia consumată este substanţială. Iar acesta este un exemplu aleator. În 1995, în spectacolul cu care mi-am susţinut examenul de absolvenţă, am interpretat rolul unic din opera "Vocea umană" de Francis Poulenc. Subiectul este cunoscut din piesa omonimă a lui Jean Cocteau: femeia de vârstă mijlocie, părăsită de bărbatul pe care nu încetează să-l iubească şi pe care îl doreşte atât de mult alături de ea încât se mulţumeşte să-i audă vocea la telefon. Eroina cântă şi joacă întregul spectacol în compania telefonului, care încarnează persoana iubită, dar simbolizează, în acelaşi timp, şi relaţia destrămată, şi comunicarea trunchiată a celor doi amanţi. Eram atât de acaparată de personaj, la crearea căruia am lucrat sub îndrumarea maestrului Hero Lupescu, încât soneria telefonului mă făcea să tresar chiar şi acasă. Mult timp am rămas cu o aversiune faţă de telefon...

     -Care consideraţi că este rolul vieţii dvs.?
     -Rolul vieţii mele ar trebui să fie acela care mi-a adus cele mai multe satisfacţii. Neîndoielnic, cele mai importante roluri pe care le-am jucat pe scenă sunt Rosina din "Bărbierul din Sevilla" de Gioachino Rossini şi Regina nopţii din "Flautul fermecat" de Wolfgang Amadeus Mozart. Rolul Rosinei l-am interpretat cu bucurie, cu veselie, cu uimire faţă de geniul dramaturgic al compozitorului, faţă de modul în care a rezolvat muzical scenele inspirate din piesa lui Beaumarchais, faţă de comicul, de ludicul muzicii sale. Ei bine, acest rol mi-a adus, constant, şi, de fiecare dată, o imensă bucurie de a trăi; o motivaţie sufletească şi, deopotrivă, satisfacţia şi mulţumirea de a fi ales această carieră. L-am interpretat şi ca pe un omagiu adus sopranei Magda Ianculescu, prima mea profesoară de canto, care mi-a lăsat o amintire specială şi o recunoştinţă puternică. Soprana Magda Ianculescu a fost şi o admirabilă interpretă a Rosinei. Un motiv în plus de a încerca mereu să îmi ajung maestra, care, sunt sigură, ar fi fost mândră de mine… De celălalt rol, Regina nopţii din "Flautul fermecat" de Mozart, mă leagă, de asemenea, multe satisfacţii. L-am jucat şi cântat de peste 160 de ori şi de fiecare dată mi-a dat măsura lucrului bine făcut, dar şi obţinut cu muncă asiduă şi sacrificii permanente. Îl cântam la Veneţia, la Teatro La Fenice, în stagiunea 1999-2000, şi deşi am petrecut câteva luni acolo, nu mi-am permis să vizitez oraşul aşa cum mi-aş fi dorit, căci eram ţinută în cameră de o prezumtivă răceală, care mi-ar fi ruinat apariţiile pe scenă. Am renunţat să fiu turistă în Veneţia, la vremea respectivă... La Opera din Lyon şi la Paris am cântat această partitură sub bagheta unui dirijor tânăr, dar experimentat, desăvârşit muzician, cunoscător al lui Mozart şi al modului în care vocea umană se uzitează într-un rol atât de dificil: Philippe Jordan. Ţin să-l menţionez atât pentru faptul că face o carieră absolut strălucită în întreaga Europă, cât şi pentru colaborarea perfectă pe care am avut-o cu el. Sunt multe amintiri legate de Regina nopţii, de pildă publicul entuziast şi fericit de la Festivalul din Edinburgh, care m-a ovaţionat îndelung după ambele arii, apoi cronicile elogioase din presa europeană, cererile tinerelor spectatoare de a le arăta cum se cântă, de a le da lecţii de canto, de a le spune secretele vocalizelor mele şi multe altele care mă îndreptăţesc să-l consider rolul vieţii.

     -Dar rolul la care aţi visat?
     -Rolul la care am visat a fost Violetta Valéry (personajul feminin principal din opera "La Traviata" de Giuseppe Verdi). Încă din primul an de Conservator mi-am dorit să-l cânt pe scenă. De ce? L-am considerat a fi, în primul rând, un rol definitoriu pentru o soprană de coloratură dramatică, aşa cum sunt considerată, iar în al doilea rând, un personaj ce poate încununa o carieră, şi asta datorită complexităţii dramatice muzicale şi de ţesătură vocală. Dar, cu toate că am avut şansa de a o interpreta pe Violetta în spectacole, încă mai visez la ea. Este un caracter de o forţă uriaşă, la care nu pot să nu mă gândesc în permanenţă, căruia simt nevoia să îi adaug ceva, de fiecare dată; este un personaj care oferă interpretei posibilităţi nelimitate…

     -Se poate trăi dintr-un vis?
     -Fără vise, un artist este mort. A visa face parte din devenirea noastră continuă. Se poate trăi cu un vis... Referindu-mă la aspectul material, visul nu este suficient pentru a ne întreţine; este nevoie de susţinere. Personal, mi-aş fi dorit mai multă susţinere şi apreciere în ţara noastră, dar pot înţelege şi detaşarea sau chiar indiferenţa celor care nu sunt familiarizaţi cu această muzică şi preferă manifestări mult mai facile ale artei sunetelor. Nu toţi cei care pretind că ştiu a cânta fac şi muzică, iar aici ar trebui să intervină educaţia şi simţul estetic al publicului, pentru a discerne ce este cu adevărat frumos din multitudinea de oferte ale economiei de piaţă. Pe de altă parte, este greu să decelezi; îţi trebuie răbdare şi să asculţi multă muzică, pentru a prinde drag de ceea ce este greşit denumită: muzică grea, clasică sau cultă... Dar… pare mai la îndemână să preiei nişte informaţii din reclamele tv, din rafturile supermarketului sau din pagina Google. Este greu să te impui în astfel de condiţii, iar de multe ori greutăţile ridicate în calea visului par insurmontabile. Noroc însă că limbajul universal al muzicii face posibilă înălţarea spirituală şi unirea sufletelor sensibile. De aceea pot să spun că muzica este "rolul" vieţii mele…

"Poveşti despre învingători" Veronica Marinescu / vezi articolul pe Curierul National