Am cunoscut-o pe Régine Crespin în anul 1998 la Festival d’Aix-en-Provence şi am avut bucuria să-i fiu în preajmă timp de mai mulţi ani.
Régine Crespin este una dintre acele personalităţi memorabile, care odată întâlnite ne pătrund în suflet şi ne marchează existenţa, caracterul şi modul de a trăi pentru totdeauna, una dintre acele personalităţi care au puterea de a ne determina şi a ne ajuta să extragem tot ce avem mai bun în noi, pentru a dărui semenilor noştri.
O fericită întâmplare a vieţii mele a făcut ca în anul 1997, după ce am obţinut cu brio licenţa la Facultatea de Interpretare, secţia canto, a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, să fiu selecţionată împreună cu o distribuţie completă de tineri solişti pentru opera Flautul Fermecat de Mozart, pentru a participa la nou-înfiinţata Académie européenne de musique din cadrul prestigiosului festival mai-sus amintit. Cei mai mulţi colegi erau francezi, dar aveam o Pamina englezoaică, o Papagena coreană, una dintre cele trei doamne originară din Scoţia, un Tamino madrilen şi apoi eu, la roumaine, la Reine...
Profesoara noastră de canto, cu tot ceea ce presupunea această complexă misiune atunci, a fost EA, Régine Crespin. O personalitate solară, o persoană ce radia lumină, o uriaşă profesoară, a cărei prezenţă ne emoţiona, ne magnetiza, ne dădea puteri nebănuite. Era minunat de frumoasă, la cei 70 de ani împliniţi, cu mâinile fine şi perfect îngrijite, cu părul pieptănat elegant în sus. Purta întotdeauna un lanţ de aur galben cu foarte multe pandantive, despre care mai târziu mi-a povestit cum că fiecare avea povestea sa, fiecare simboliza ceva, un succes al carierei sale, un teatru sau un oraş în care cântase sau îi amintea de cineva drag din trecut. Mai purta un inel cu un citrin mare, şlefuit în zeci de faţete, care o reprezenta, definindu-i în mod ideal personalitatea solară.
Repetam zilnic cu EA şi corepetitorii pentru a ne pregăti rolurile, pe care le studiasem de acasă şi le ştiam, deja, pe de rost. Ne privea şi ne asculta cu calm şi multă căldură şi această atitudine a domniei-sale era în măsură să creeze o atmosferă profundă, de intensă concentrare, apoi zâmbea sau râdea fericită şi cu sclipiri în ochi atunci când un pasaj mai greu îşi găsea rezolvarea cu ajutorul unui mic, dar salutar amănunt, pe care EA îl enunţa şi care se transforma instantaneu în cheia întregii probleme. Şi toate acestea fără emfază, fără afectare, cu generozitate şi cu profundă înţelegere faţă de vocea umană. Ne spunea adesea: "vous devrez comprendre que nous ne sommes pas des machines"- (trebuie să înţelegeţi că nu suntem maşini).
Inteligenţa, intuiţia şi experienţa sa pedagogică erau uriaşe. O dată, unul dintre colegi a realizat o interpretare deosebită şi cu totul diferită de aşa-zisa "tradiţie". A ascultat, a privit gânditoare pe fereastră şi a spus: "de obicei nu se cântă aşa...dar m-ai convins, j’achète!", traducând în franceză expresia I buy it. Lucra cu entuziasm, total cucerită şi acaparată de muncă, trăia cu muzica şi asta o făcea o atât de mare muziciană. Peste toate acestea era flexibilă şi novatoare, cu un spirit tânăr şi ludic, ce ne crea impresia că nu obosim, în ciuda repetiţiilor din ce în ce mai îndelungate. La una din repetiţiile noastre mi-a dat tonul pentru cadenţa ariei Reginei Nopţii din actul I: O, zittre nicht mein lieber Sohn cu o terţă mică mai sus, astfel m-am trezit că în loc de contra-fa, am cântat contra-la bemol şi, evident, toată cadenţa cu o terţă mică mai sus. Deşi a părut că nu ştia, sunt convinsă, ca şi atunci, că a procedat astfel în mod intenţionat, pentru a mă ajuta să am încredere în posibilităţile mele vocale de a realiza rolul, căci imediat după aceea mi-a spus: "vezi? ai toate notele acestea în glas!"
Într-un mod fermecător combina în timpul cursurilor expresii din franceză şi engleză, jongla cu cele două limbi, cu engleza, pe care o stăpânea la perfecţie şi o vorbea cu un inconfundabil accent, cu vocale sombrate, consoane îndulcite şi limba înmuiată. Avea o dicţiune perfectă şi stăpânea la fel de bine limba germană, limba lui Mozart şi a Flautului Fermecat. Fără să obosească, fără să se plictisească şi cu o imperturbabilă răbdare ne repeta şi ne făcea să repetăm anumite cuvinte, care nu sunau corect în germană.
În pauze ne regăseam pe terasa Conservatorului, la aer, unde cu toţii ne povesteam întâmplările din locurile acelea miraculoase, încărcate de poezie, muzică, pictură, artă, căldură şi convivialitate: Aix-en-Provence, Mont Sainte-Victoire, Côte d’Azur, Marseille, Baux de Provence, Arles şi câte alte locuri în care reuşeam să ne repezim în pauzele de duminică. Régine era prezentă în mod firesc la râsetele şi poveştile noastre; Îşi aprindea una din ţigaretele parfumate, pe care le adora şi îi urmărea fumul cu privirea visătoare, retrăind, poate, momente dragi ale vieţii sale...s-a născut la Marseille..., dar nu intervenea, ne asculta doar. Apoi, la sfârşitul zilei de repetiţii ne spunea cu tonul cel mai natural, însă zâmbind cu subînţeles şi indicibil umor: "Aveţi grijă ce faceţi până mâine, a început să bată mistralul, qui rend les gens fou".
Pe măsură ce timpul trecea şi premiera se apropia, înţelegeam tot mai mult generozitatea acestei mari artiste, modul atent şi plin de grijă cu care ne îndruma şi urmărea evoluţia fiecăruia dintre noi. Repetam mult, ore întregi dimineaţa, ore întregi după-amiaza, repetiţii muzicale, repetiţii cu orchestra, repetiţii de regie; Dădeam totul: toată vocea, tot suflul, toată energia, fără să ne menajăm, cu avântul şi entuziasmul, şi forţa debutantului, nu simţeam oboseala, aşa cum am mai spus...dar EA ştia şi poate şi de aceea era atât de mare. În preziua premierei dirijorul ar mai fi vrut o repetiţie generală, însă Régine, cu toată fermitatea s-a opus, întrebându-l: "Vrei să îţi cânte la generală, sau la spectacol?". Bineînţeles că a avut dreptate, iar noi am cântat, după o binemeritată zi de odihnă, cu totul excepţional şi mulţi dintre noi au fost reangajaţi pentru ediţia următoare a Festivalului.
Oamenii mari sunt modeşti. Nu vorbea niciodată despre cariera domniei-sale, atât de puţin cunoscută în România şi mult prea puţin cunoscută şi recunoscută chiar şi în Franţa, faţă de cât ar fi meritat! Să fie aceasta o caracteristică a gintei latine? Aceea de a nu avea puterea, voinţa, determinarea să ne recunoaştem şi să ne iubim conaţionalii de geniu atâta timp cât sunt în viaţă? Abia după această primă perioadă de apropiere de la Aix-en-Provence, ascultându-i înregistrările şi citindu-i memoriile am aflat şi am înţeles cât de mare artistă-interpretă a fost. Vocea sa posedă acea rară putere de a ne înfiora, de a ne face să izbucnim în nevoite şi neaşteptate lacrimi alături de personajele pe care le interpretează: Amelia, Desdemona, La Gioconda, La Tosca...A excelat în operele lui Wagner, interpretând rolurile Kundry(Parsifal), Sieglinde şi Brünnhilde(Walkyria), Elsa(Lohengrin) şi Elisabeth(Tannhäuser) cu vocea ei solară, luminoasă, cu inflexiuni speciale, datorate limbii natale, franceza şi dialectului marseillez, Mediteranei şi aerului, şi luminii speciale care se întâlneşte numai acolo şi a fost tocmai pentru aceasta preferata nepotului lui Wagner, Wieland, şi a publicului de la Bayreuth timp de 10 de stagiuni. Tot vocea şi felul său de a studia şi de a cânta, cu totală dăruire şi implicare, i-au asigurat succesul enorm de care s-a bucurat în America, la Metropolitan, unde a fost o inegalabilă Mareşală în opera Cavalerul rozelor de Richard Strauss, la San Francisco, Chicago, Boston, Buenos Aires, şi în toate marile teatre ale Europei: Covent Garden, La Scala, Staatsoper Viena, ş.a.
De-a lungul anilor care au urmat am reîntâlnit-o şi m-am bucurat de îndrumările domniei-sale la Paris, în elegantul său apartament din rue Frochot, la Royaumont sau la Aix-en-Provence şi am cântat cu aceeaşi pasiune şi dorinţă de a o vedea mulţumită de progresele mele, de a-i smulge un surâs sau o cât de mică încurajare.
S-a stins după ce a împlinit 80 de ani, însă Régine Crespin trăieşte în inima mea, ca şi în inimile tuturor celor care au avut şansa de a o cunoaşte, iar pronunţându-i numele, fiinţa-mi întregă se pleacă într-o adâncă şi plină de emoţie reverenţă în faţa unei regine incontestabile a genului liric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu