Scoala italiana de canto se caracterizeaza printr-un concept asupra dozarii respiratiei in timpul actului cantat, concept care uimeste prin unitatea sa si care a dominat intreaga istorie a bell-canto-ului de-a lungul secolului XX.
Apoggio, caci despre aceast concept-tehnica este vorba, nu este definit prin "sustinere respiratorie", asa cum se crede adesea, deoarece "appoggio" se refera in egala masura la sistemul respirator si la sistemul rezonator.
(O traducere exacta a acestui termen ar fi "apasare", deoarece expresia "appoggiarsi a" se traduce prin "a apasa pe". Scoala italiana istorica de canto nu facea nici o diferentiere intre aspectele motor si rezonator, spre deosebire de alte scoli, de aici crearea acestui sistem care permite a combina si a echilibra reactiile musculare ale trunchiului si gatului, relationandu-le cu rezonatorii aflati deasupra glotei, astfel incat toate aceste parti ale aparatului vocal uman sa functioneze intr-o perfecta sinergie si fara exagerarea vreuneia din aceste functii in detrimentul celorlalte.
O definitie a acestui termen se gaseste in "Enciclopedia Garzanti della Musica (1974, pag.17: "Termenul appoggio in terminologia tehnicii vocale semnifica punctul de apasare unde se manifesta cea mai puternica tensiune musculara, fie in zona abdominala, fie toracica (appoggio pe diafragma sau appoggio pe piept) sau semnifica, de asemeni, o parte sau o zona a craniului unde este perceputa rezonanta sunetelor (appoggio pe dinti, appoggio pe valul palatin, appoggio pe ceafa etc.). Puncul de appoggio variaza in functie de tipul de emisie utilizata. "Desi foarte generala, aceasta definitie face referire la cele doua domenii care interfereaza si se sustin reciproc in actul vocal al cantaretului ce utilizeaza tehnica vocala denumita "appoggio".
In ceea ce priveste dozarea respiratiei, un bun "appoggio" consta in a pastra de-a lungul unei perioade date o pozitie apropiata de cea creata in momentul debutului actului respirator (mai precis in momentul inceperii inspiratiei). Aceasta postura initiala garanteaza participarea muschilor din zonele pectorala, epigastrica si ombilicala, precum si controlul asupra diafragmei, intregul tors participand la respiratie. Musculatura abdominala opune o forta egala intregului mecanism respirator, creind astfel senzatia echilibrului muscular intern-extern, in timp ce toracele ramane stabil cat mai mult timp posibil. Evident, la sfarsitul unei lungi fraze muzicale se produce o miscare de usoara revenire in pozitia initiala a abdomenului sau de "impingere" spre interior. (Dezaprobam impingerea constienta, voluntara si puternica a musculaturii spre interiorul abdomenului, aceasta ducand la blocaj).
Utilizand corect tehnica de "appoggio", nu vom avea nici un fel de senzatii in regiunea pectorala. Va exista, in schimb, senzatia unei musculaturi ferme de la stern pana la pubis, fara a impinge catre in afara sau in interior partea de jos a abdomenului nici in timpul inspiratiei, nici in timpul executiei unei fraze. Aceste practici care folosesc impingerea nu au nimic de-a face cu tehnica numita "appoggio" si nici nu contribuie la "sustinerea" vocii.
Ideea generala ce defineste "appoggio" este succint enuntata de G.B.Lamperti astfel: "canta in pozitia unde respiri si respira in pozitia unde canti". Aceasta fraza contine o intreaga filozofie a unui cantat sanatos, pe o pozitie relaxata, dar si perfect echilibrata, fara tensiuni musculare, vocale sau respiratorii, ci in armonie perfecta cu intregul corp si proband o senzatie de deplina usurinta, naturalete si lejeritate. Atunci cand un cantaret resimte o rezistenta musculara in timp ce inspira, fie la nivelul pieptului, fie la nivelul abdomenului, cauza nu este respiratia "profunda", ci un antagonism muscular inutil care intervine in timpul respiratiei. De aceea nu trebuie in nici un caz sa urmarim obtinerea senzatiei de "umplere" a plamanilor. Pe de alta parte, "umplerea totala" a plamanilor implica o viteza mai mare de expiratie, datorata aparitiei reflexului de blocare a inspiratiei, un consum mai rapid al aerului inspirat si implicit senzatia de "respiratie insuficienta". Cantaretul care "fura" o scurta respiratie inlocuind astfel numai aerul utilizat pana la un moment dat, va avea o expiratie mai lunga decat cel care isi va "umple" plamanii de aer. Chiar si in cazul unei fraze lungi, reflexele respiratorii pot fi mai bine controlate daca se evita dilatarea exagerata.
Respiratia claviculara, ineficienta si foarte periculoasa in actul cantului da impresia ca plamanii sunt "plini" de aer. In realitate, aceasta impresie este provocata de tensiunea musculara creata, iar nu de expansiunea plamanilor.
De aceea adevarata respiratie "joasa" pare incompleta unui cantaret obisnuit sa foloseasca respiratia claviculara. In aceasta situatie (respiratie totala-joasa), pectoralii nu se ridica si nu resimt nici un fel de expansiune suplimentara in timpul inspiratiei, iar muschii torsului sunt liberi de a se misca catre exterior.
Dovada incontestabila a unui "appoggio" corect este o respiratie inaudibila. Se stie ca zgomotul care apare in timpul inspiratiei este datorat rezistentei glotei la trecerea aerului inspirat. Fie ca inspiram rapid, sau mai mult timp, fie ca inspiram pe nas sau pe gura, procesul inspiratiei in "appoggio" trebuie sa ramana acelasi, iar inspiratia nu trebuie sa se auda.
Multe tehnici de canto contin aceasta explicatie si intelegere a actului respirator si considera inspiratia fara zgomot ca pe o parte integranta a unei emisii vocale corecte. Exista insa si profesori pentru care o respiratie zgomotoasa este dovada unei bune deschideri a gatului si exista si dirijori sau acompaniatori complet dezorientati daca solistul-cantaret respira fara zgomot. Astfel de conceptii denota serioase lacune in domeniul tehnicii vocale corecte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu